Nu suntem complet izolati. Trecatoarele momente de compasiune in fata frumusetii care le traim cateodata alaturi de alti oameni, momentele de solidaritate in fata durerii sunt un soi de fragile trecatoare punti care-i unesc pe oameni peste prapastia fara fund a singuratatii. Fragile si trecatoare, aceste punti exista totusi si, chiar daca s-ar pune tot restul la indoiala, ele ar trebui sa ne ajunga, ca sa stim ca exista ceva inafara inchisorii noastre si ca acest ceva e valoros si da sens vietii, poate chiar sens absolut. De ce trebuie atins absolutul, asa cum pretind filosofii, prin cunoasterea rationala a tuturor experientelor si nu prin vre-un extaz neasteptat si instantaneu, care sa ilumineze brusc vastele domenii ale absolutului? Dostoievski ne spune prin intermediul lui Kirilov: "Cred in viata vesnica de pe lumea asta. exista clipe cand timpul se opreste brusc, pentru a face loc vesniciei." De ce sa cautam absolutul in afara timpului si nu in aceste clipe trecatoare, dar puternice, cand, la auzul vre-unei note muzicale sau al vocii unui semen, simti ca viata are un sens absolut?
Acesta e, pentru mine, sensul sperantei si ceea ce, impotriva sumbrei mele viziuni despre realitate, ma mana o data si inca o data spre lupta.
